Enigme care modifica istoria planetei

In „Fantastica insula a Pastelui”, Francis Maziere relateaza extraordinara dezgropare a unui cap sculptat care nu seamana cu nici unul din insula. Contrar tuturor capetelor de statui descoperite in acel loc, acest cap are barba si ochii cu fatete asa cum poate vedea la statuile japoneze dogu. Şi, un alt fapt nu mai putin remarcabil, doua bare ies literalmente din cap.
Într-o alta parte a lumii, Jacques Bergier si Louis Pauwels relateaza si ei despre imaginile preistorice ale unor fiinte umanoide echipate cu accesorii avand o aparenta tehnica.

In muntii Hunan (Republica Populara Chineza) au fost descoperite reliefuri sculptate in granit reprezentand fiinte imbracate cu combinezoane de scufundatori si de astronauti, ale caror capete se prelungesc in forma de trompa de elefant. Oare aceste trompe nu sunt niste aparate de respirat? Datarea fiintelor cu trompa a fost stabilita la 45000 i.e.n.

La Kottenforst, o padure situata la cativa kilometri de Bonn, se afla un stalp metalic pe care oamenii il numesc de secole omul de fier. Nimeni nu stie de cand dateaza aceasta denumire si nimeni nu a reusit sa explice originea acestui stalp. Trebuie sa spunem ca se ridica la 1,3 m deasupra solului dar – conform estimarilor si masuratorilor efectuate cu magnet – intra in pamant pana la o adancime de 28 m. Partea vizibila prezinta o usoara coroziune superficiala, dar nici cea mai mica urma de rugina. Acest stalp  este amintit prima data intr-un document din secolul al XlV-lea. Era considerat drept borna de delimitare pentru un sat. In imediata apropiere a stalpului exista un sistem de galerii subterane si se observa vestigiile unui apeduct roman. E ciudat faptul ca apeductul nu este indreptat in sensul obisnuit Eifel-Bonn sau Eifel-Koln, ci e orientat exact spre stalpul misterios.
 

La Salzburg a existat mai demult o ciudatenie, despre care J.V. Butlar spune: Cine cunoaste secretul zarului Gurlt? Cel mai ciudat lucru care a fost gasit vreodata intr-un bloc de carbune din tertiar, inchis in acel bloc de milioane de ani! Acest zar aproape perfect a fost gasit in 1885. O dara adanca pleca din centru peste patru fatete. Celelalte doua fatete erau usor bombate. Zarul era facut dintr-un aliaj de otel pe baza de carbon si nichel si cantarea 785 grame. Continutul mic de sulf anula posibilitatea de a fi fost rodul unui fenomen natural. Savantii nu au cazut niciodata de acord asupra posibilei origini a acestui obiect. El a fost expus pana in 1910 in muzeul din Salzburg, dupa care a disparut in imprejurari destul de neclare. Daca zarul respectiv data din tertiar, atunci ma intreb: stiau maimutele sa fabrice otel?
 

In 1972, arheologul englez Walter Bryan Emery a gasit intr-o galerie subterana de langa Sakkara (Egipt) o bucata mare de calcar. A inceput sa sparga cu prudenta blocul si a gasit in interior o statueta a zeului-soare Osiris. In momentul acela lui Emery i s-a facut rau si a cazut jos. Arheologul englez a murit doua zile mai tarziu intr-o clinica din Cairo. Cauza decesului: infarct. Profesorul Emery era cea de-a douazecea victima a „blestemului faraonilor”. Ce forte misterioase au provocat atatea morti inexplicabile? S-ar putea ca aceste vestigii din vechiul Egipt sa poata elibera forme de energie neidentificate pana azi imediat ce te apropii de ele, imediat ce le atingi? Examinarea cu raze X a mumiilor din Cairo a dus la descoperirea unor obiecte ciudate. United Press International a publicat raportul unui grup de arheologi care s-au ocupat de aceasta activitate sub conducerea lui James Harris. Razele X au scos la iveala prezenta unui ochi sacru sub bratul stang al lui Seti I (decedat in 1343 i.e.n.); Tutmes al III-lea (decedat in 1447 i.e.n.) poarta sub bratul drept un aparat despre care cercetatorii spun ca ar fi o brosa de aur, regina Notmet poarta pe piept patru statuete mici si o piatra ovala. Existenta acestor „accesorii” nu a fost banuita niciodata intrucat mumiile sunt unse cu o pasta rasinoasa cu aspect negricios care formeaza in jurul lor un strat gros. Inca nu s-a permis prelevarea acestor obiecte…
 

In epoca in care faraonii isi construiau piramidele pe malul Nilului, istoria inca nu incepuse in Europa. Primele edificii europene sunt megalitii, cei mai celebri fiind megalitii de la Stonehenge (Anglia).
Profesorul Alexander Thom (Oxford), specialist in edificii megalitice, a publicat un articol in care sublinia cunostintele astronomice si geometrice extraordinare ale oamenilor din neolitic. Aceste cunostinte, uitate dupa aceea, vor fi reinventate trei mii de ani mai tarziu!
Concluziile lui Thom sunt confirmate de lucrarile altor savanti, specializati in aceste epoci indepartate. Doctorul Rolf Miiller a demonstrat ca oamenii din neolitic construiau in general in functie de observarea astrilor.
Dar ce ni se spune noua in general despre oamenii din neolitic? Pai ei au inceput sa slefuiasca piatra, sa-i dea o forma mai rafinata, s-o gaureasca ca sa faca topoare. Ei au fabricat primele cutite din piatra si din obsidian, au inceput sa domesticeasca animalele si sa practice agricultura. Ei au riscat sa paraseasca grotele si sa-si construiasca primele locuinte fragile.
Atunci cum sa explicam simultaneitatea contradictorie a unor tehnici atat de primitive si a unei stiinte astronomice si matematice atat de evoluata? Probabil ca stramosii nostri au avut niste profesori excelenti! Şi de unde venisera acesti profesori? Şi daca erau autohtoni, de unde detineau astfel de cunostinte?

Paradoxuri si enigme insolite!
Daca ne gandim numai la banana! Nu, nu este nici pe departe o gluma! Banana spune mai multe probleme decat ne-am inchipui.
Ştim ca acest fruct este raspandit de milenii in toate regiunile tropicale si subtropicale ale globului. Legenda indiana vorbeste despre „minunatul kandali” (tufisul de banana) pe care numitii „manu”, adica spiritele superioare protectoare ale omenirii, l- au adus pe pamant si l-au „implantat” cu ocazia uneia dintre vizitele lor. Numai ca banana nu se prezinta nici sub forma unui tufis, nici sub cea de copac. Banana este o planta anuala care se reproduce numai prin lastari (nu prin insamantare, caci banana nu are seminte). Dar atunci nu este extraordinar ca o gasim in cele mai mici insule din Pacificul de Sud? Cum s-a „nascut” aceasta planta atat de utila nutritiei oamenilor? Cum s-a putut raspandi de jur-imprejurul Pamantului de vreme ce nu are seminte? Oare sa fi fost adusa pe Pamant de acei „manu” despre care ne aminteste legenda indiana, pentru ca stramosii nostri sa beneficieze de ea peste tot acolo unde clima permitea acest lucru?

Indienii uro, care traiesc in asezarile lacustre de pe lacul Titicaca (Bolivia), pretind ca poporul lor este mai vechi decat incasii si ca exista deja inainte de Ti-To-Tu, tatal cerurilor, care l-a creat pe omul alb. Indienii uro sustin sus si tare ca ei nu sunt oameni. Spun ca au sangele negru si ca traiau deja in vremurile in care pamantul era cufundat in intuneric. Nu suntem ca ceilalti oameni pentru ca venim de pe o alta planeta. Rarii supravietuitori ai poporului uro evita orice contact cu lumea exterioara. Ei invoca, cu incapatanare si mandrie diferenta lor, pe care o revendica si o apara ca mostenirea pe care au adus o cu ei atunci cand s-au instalat pe Pamant…

În templul cu fresce de la Tulum (Mexic ), arheologii, specialisti in civilizatia maya (Redfield, Landa, Cogolludo, Roys) au descoperit ceea au numit zeii-albina! in literatura referitoare la mayasi, notiunea de societate de albine, de stup este total inexistenta si totusi, ici si colo, se afirma ca numitii „ah-muzencab” erau marile albine care le conduceau pe celelalte. Reliefurile reprezentand personaje denumite zei-albina nu prezinta nici cea mai mica asemanare cu insecta care poarta acest nume! Se poate vedea o fiinta culcata pe burta, cu coatele departate,cu bratele sprijinite pe sol,parand ca tine cu mainile o carma sau levierele unor comenzi. Picioarele incaltate par ca actioneaza niste pedale. In jurul personajului se, distinge un intreg ansamblu de elemente tehnice care nu si-ar gasi locul in nici un stup!

MAMA

de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!

A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag;

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Si-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.

Inauntrul casei mele, -căta bruma-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneste nici să intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multă grijă calcă doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seamă si să calce drept, în lege,
Ca doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac să sadă pe-un divan cu scoartă nouă…

-”Mi-era dor de tine, maică…Ti-am adus vreo zece ouă,
Nitel unt, iar colea-n traistă niste nuci, vreo două sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:

-”Poate mor, că sunt bătrână si-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri să mă cheme cimitirul…
 

Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar si desteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-asteaptă…

Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu frații-acasă
Si să-mparți agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin sa-i dai pământul de la moară și cu via;
Vaca si-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria;
Lui Mitrus să-i dai zăvoiul de răchiti dintre pâraie;
Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, că mai cu stare decât frații ziși pe nume,
Să iei casa-n care ție ți-a fost dat să vii pe lume…
Când și când, în miezul verii sau de Paști, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toții anii, la căsuța mea băiatul
Si-avand tihnă și odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumanare!…

A tăcut apoi bătrâna si-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntalneau cu ale mele.

SANZIENELE

Tradiţia sărbătorii Sânzienelor, a Solstiţiului de vară şi a zilei Sfântului Ioan Botezătorul

Noaptea de Sânziene  este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide. 
Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele şi Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.

Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări.

Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. Tradiţiile acestea, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului. 

După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânzâiene: se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.

În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.

 Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuinţări în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase.

 În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina şi seminţele, cum este şi firesc, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool vindecă rănile şi urmele loviturilor; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezătorul este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.

În acelaşi timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde cîte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile şi ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credinţa ca vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor. 

Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul sau după Sânziene,este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat.

Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătăţii. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbaticie. Se mai spune că dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu şi Sânziana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.

Lista credinţelor populare legate de această sărbătoare este foarte bogată:

- În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.

- Tot în această noapte se spune că răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse.

- În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele.

- Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă sau prin fereastră, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.

- Perioada solstiţiului de vară este şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete).

- Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficienţă, verbina se culege doar în nopţile de Sânziene, de Înălţarea la Cer şi de Sf. Petru şi Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanţă şi un respect deosebit, încă din antichitate: romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îţi lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă înainte de a o scoate se toarnă pe pământ ceară şi miere. După ce este scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuie să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. În medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.

- La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap.

- Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.

- Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găseşti o furnică în portmoneu, este un semn indubitabil că vei avea un an foarte bogat.

- În unele zone se obişnuieşte ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”.

- Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf. Ion Botezătorul petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

        

125 de ani de la moartea poetului nepereche:

Au pus la cale serviciile SECRETE eliminarea lui Eminescu?La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche...Totodată, unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale. Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

“Sunt un om urât şi temut”

In 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova. Iată de ce poetul nepereche devenise o problemă internaţională.
În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc.

Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.
Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie”.
Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Ce folos, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja…