SÂNZIENELE

Sărbătoarea Sânzienelor sau Drăgaica este sărbătorită de români în fiecare an pe 24 iunie. Aceasta este cea mai mare şi mai spectaculoasă sărbătoare păgână a anului, care coincide, ca dată cu Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sânzienele marchează începutul verii, pentru că, pe 21 iunie, este Solstiţiul de Vară sau “vara astronomică”. Soarele se află în cel mai înalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe pământ este ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă.  De Sânziene, tradiţia spune că “timpul se face bun, îngăduitor, creşte şi cuprinde gândul omului, purtându-l peste câmpurile şi poienile pline de flori, parfumate cu miros de Rai”. Este momentul în care orice muritor care bate la “vămile nevăzutului şi neştiutului” poate să intre, doar purtând pe cap o coroniţă galbenă de flori sau folosind un fir de Sânziană. Sărbătoarea este una cu totul specială şi ţine o noapte şi o zi, iar noaptea de Sânziene este una magică, este noaptea focurilor de vară, fiindcă “este vară în cer şi vară pe pământ, este vară în suflete şi trupuri, este anotimpul dragostei şi al vieţii plenare”. Sânzienele sunt în primul rând flori de câmp, galbene-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, cu miros puternic de fân şi a miere. La cea mai mică atingere, din ele se scutură o ploaie fină de aur, pentru că tradiţia spune că ele sunt florile solstiţiului de vară, iubitoare de soare, iar viaţa lor este scurtă, de numai două-trei săptămâni, atâta vreme cât astrul zilei se află în plină putere. În traditia populară, Sânzienele sunt nişte făpturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, făpturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefăcătoare. Această denumire a lor este adesea cauza pentru care sunt confundate cu Ielele, Măiastrele sau Vântoasele, care, de regulă, sunt zâne rele. Părerile specialiştilor, dar şi ale ţăranilor, sunt extrem de amestecate când este vorba despre Sânziene. Este o certitudine că ele sunt diferite de Iele, pentru că au, în general, însuşiri bune: fuioare de vânt uşoare în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează sub razele lunii (astrul celor născuţi în această zi) prin grădini, mutându-se de la un loc la altul, cântând pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru că sunt din altă lume şi sunt atât de frumoase, „cine le vede nu le crede şi cine le-aude nu le răspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru că începând de pe 24 iunie, cucul amuţeşte, pleacă în munte şi se transformă în uliu, răzbunându-se pe toate celelalte păsări cântătoare. „Atunci va şti femeia gândul bărbatului, când va şti ziua când pleacă cucul”, se mai spune în tradiţie despre această zi. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde câte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânziene, fiind socotită până la urmă şi cea mai bună zi din an, când florile îşi potenţează puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Se mai spune că din noaptea zilei de Sânziene, Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le ia puterea şi mirosurile, în calitatea ei de stăpână absolută a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a vânturilor, a munţilor, a codrilor. Sânzienele sau sfintele zâne ar putea fi ipostaza benefică a Fetei Pădurii, Marea Zeiţă a vegetaţiei – fiindcă florile de Sânziene intră tot în patrimoniul ei. După cum se vede, acest cult precreştin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieşte chiar şi în zilele noastre.