Sărbătoarea Sânzienelor sau Drăgaica este sărbătorită de
români în fiecare an pe 24 iunie. Aceasta este cea mai mare şi mai
spectaculoasă sărbătoare păgână a anului, care coincide, ca dată cu Sărbătoarea
Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sânzienele marchează începutul verii,
pentru că, pe 21 iunie, este Solstiţiul de Vară sau “vara astronomică”. Soarele
se află în cel mai înalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe pământ este ziua
cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă. De Sânziene, tradiţia spune că
“timpul se face bun, îngăduitor, creşte şi cuprinde gândul omului, purtându-l
peste câmpurile şi poienile pline de flori, parfumate cu miros de Rai”. Este
momentul în care orice muritor care bate la “vămile nevăzutului şi neştiutului”
poate să intre, doar purtând pe cap o coroniţă galbenă de flori sau folosind un
fir de Sânziană. Sărbătoarea este una cu totul specială şi ţine o noapte şi o
zi, iar noaptea de Sânziene este una magică, este noaptea focurilor de vară,
fiindcă “este vară în cer şi vară pe pământ, este vară în suflete şi trupuri,
este anotimpul dragostei şi al vieţii plenare”. Sânzienele sunt în primul rând
flori de câmp, galbene-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, cu
miros puternic de fân şi a miere. La cea mai mică atingere, din ele se scutură
o ploaie fină de aur, pentru că tradiţia spune că ele sunt florile solstiţiului
de vară, iubitoare de soare, iar viaţa lor este scurtă, de numai două-trei
săptămâni, atâta vreme cât astrul zilei se află în plină putere. În traditia populară,
Sânzienele sunt nişte făpturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele,
făpturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefăcătoare. Această denumire a lor
este adesea cauza pentru care sunt confundate cu Ielele, Măiastrele sau
Vântoasele, care, de regulă, sunt zâne rele. Părerile specialiştilor, dar şi
ale ţăranilor, sunt extrem de amestecate când este vorba despre Sânziene. Este
o certitudine că ele sunt diferite de Iele, pentru că au, în general, însuşiri
bune: fuioare de vânt uşoare în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu
părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează sub razele lunii (astrul celor
născuţi în această zi) prin grădini, mutându-se de la un loc la altul, cântând
pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru că sunt din altă lume şi
sunt atât de frumoase, „cine le vede nu le crede şi cine le-aude nu le
răspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru că începând de pe
24 iunie, cucul amuţeşte, pleacă în munte şi se transformă în uliu,
răzbunându-se pe toate celelalte păsări cântătoare. „Atunci va şti femeia
gândul bărbatului, când va şti ziua când pleacă cucul”, se mai spune în
tradiţie despre această zi. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe
deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde câte puţin sevele şi aromele. De
aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânziene,
fiind socotită până la urmă şi cea mai bună zi din an, când florile îşi
potenţează puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Se mai spune că
din noaptea zilei de Sânziene, Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le
ia puterea şi mirosurile, în calitatea ei de stăpână absolută a florilor de
leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a
vânturilor, a munţilor, a codrilor. Sânzienele sau sfintele zâne ar putea fi
ipostaza benefică a Fetei Pădurii, Marea Zeiţă a vegetaţiei – fiindcă florile
de Sânziene intră tot în patrimoniul ei. După cum se vede, acest cult
precreştin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieşte chiar şi în
zilele noastre.
.gif)
